Dacă din punctul de vedere al societăţii, anul 2011 rămâne un moment în care lumea a redescoperit cuvântul “revoluţie”, în zona poeziei româneşti nu am exagera dacă am vorbi despre semnele unei mişcări de evoluţie. Şi nu neapărat în termenii materiei poetice cât în ceea ce priveşte dezvoltarea unor instrumente funcţionale de comunicare a poeziei.

Anul trecut scriam în textul de sinteză relaţională că poezia românească a început să redescopere autori trecuţi cu vederea de modele zilei şi că începem să ne bucurăm de un peisaj complex al creaţiei poetice. În 2011, cărţile de poezie pot să deruteze orice cititor care ar avea pretenţia unei lecturi exhaustive, atât prin numărul mare de apariţii editoriale cât şi prin consistenţa viziunilor propuse. În acelaşi timp, lecturile superficiale, clasificările de ocazie, tot felul de topuri întocmite după tot felul de urechi critice au rămas fără niciun fel de relevanţă. Probabil că aici putem să căutăm una dintre liniile de forţă ale vitalităţii anului 2011 în materie de poezie: resurecţia responsabilităţii poetice individuale. Ce presupune această nouă responsabilitate şi care sunt coordonatele ei rămâne să clarificăm mai jos.

Evoluţii şi falimentul gândirilor literare totalitare

1. Cărţile

Peisajul poeziei româneşti de azi este suficient de dinamic pentru a se regăsi exprimat aproape în întregime în apariţiile editoriale ale fiecărui an. Ca şi în 2010, cele mai spectaculoase volume de poezie au inclus deopotrivă reveniri ale unor autori consacraţi dar şi lecturi speciale asigurate de antologii tematice ori volume inedite ale unor autori care au debutat după anul 2000.

1.a Repere

Trăsătura cea mai pregnantă a volumelor ce alcătuiesc unul dintre cei mai bogaţi ani ai poeziei în ultima vreme este conturarea unei dimensiuni ce combină mizele personale şi pe cele literare la nivelul celor mai reuşite texte publicate. „La masă cu Marx” este noul volum semnat de Matei Vişniec la Cartea românească. Din punctul de vedere al trăsăturii pomenite aici este cea mai reprezentativă carte de poezie a anului trecut. Vişniec îşi decupase de la primele poeme publicate un profil poetic în care conlucrau detaliile intimiste (formulate cu ştiinţa unei dozări afective discrete, până la adevărate explozii de frumuseţe) şi aluziile sociale. Dacă poezia trebuie să fie frumoasă, noul volum al lui Matei Vişniec oferă câteva piese grele în acest domeniu. „Ea trăieşte în corpul meu” sau „Uluitor de frumoasă era ea” sunt realizări care lasă mecanica poemului să se scufunde sub jocul unui sentimentalism preţios, infuzat de prospeţimea unui discurs contemporan. Mai mult, poemul care dă titlul volumului, „La masă cu Marx” este una dintre puţinele abordări lirice din ultimii 20 de ani care nu se dovedesc depăşite de tema ieşirii din comunism. Asumarea istoriei în locul judecării ei trebuie să recunoaştem că nu este domeniul preferat al comunicării publice româneşti. Şi totuşi poetul Matei Vişniec reuşeşte acest lucru.

La aceeaşi editură a apărut şi o altă confruntare cu istoria. „Unelte de dormit” de Ioan Es. Pop este unul dintre puţinele volume de poezie care beneficiază din plin de sprijinul celor 10 desene alese să apară între poeme. Desenele lui Dumitru Gorzo se întâlnesc în mod fericit cu relecturile pe care Ioan Es Pop le propune pentru istoria personală şi pentru discursuri clasicizate ale poeziei româneşti (rescrierile la Alecsandri).

„La două zile distanţă” (editura Charmides) grupează un alt gen de reuşită poetică a acestui an. Marin Mălaicu-Hondrari urmăreşte în poeziile strânse aici liniile de forţă ale vitalităţii şi ale identităţii într-un mediu străin. „Immigrant Song. Poemele din Córdoba“ sunt partea cea mai consistentă a volumului iar distanţele geografice sunt transpuse de poezia lui Mălaicu-Hondrari în termenii distanţelor interioare. Tot editura Charmides, Ştefan Manasia a publicat în acest an, „Motocicleta de lemn”, volumul în care instrumentele care l-au făcut cunoscut pe poetul adoptat de spaţiul clujean (mitologizarea cotidianului, infuzia de referinţe culturale exotice şi, mai ales, plasticitatea sintagmelor pe care le pune în joc) fuzionează în cel mai fericit mod de până acum. Nu este deloc greu să fii fascinat de aerul de vânătoare în junglă pe care un peisaj urban periferic îl capătă în poezia lui Manasia, la fel cum drama oraşului se transformă într-o fişă clinic-poetică în transcrierea aceluiaşi: „Tumora asediază creierul orașului lent./ Și orașul supurează bitum, betoane./ Tumora a anesteziat nările:/ stratosfera de smog și osânză/ poate acum avansa liniștită.//”.

„ţara transformata-n vânt” (casa de pariuri literare) este titlul sub care a fost publicată una dintre cele mai interesante reveniri în actualitatea editorială a anului 2011. Michael Astner era unul dintre poeţii cunoscuţi din Grupul 8 al Iaşiului din anii 90. Perioada lungă (12 ani) scursă de la publicarea primului său volum a lăsat loc pentru efectul de surpriză pe care un cititor îl poate avea atunci când găseşte subminările textuale la idolatriile cotidianului semnate de Astner. Istoria însăşi este un cuvânt străin pentru poemele concentrate asupra formulării directe, fie că discursul este orientat într-un spaţiu al sensurilor de uz intim (al prietenilor) ori spre realitatea poetului părăsit de realitate („despre Veneţia”).

Aşa cum evenimentul editorial al anului 2011 poate foarte bine să fie considerat ediţia pe care editura Trei a oferit-o în limba română manuscrisului redescoperit al „Cărţii roşii” de Carl Gustav Jung, corespondentul acestei cărţi spectaculoase în poezia de azi este „Hexachordos” (Brumar) în care Şerban Foarţă semnează tălmăcirile poetice din 6 cărţi ale Vechiului Testament. Ete vorba despre scrierile grupate de specialiştii Bibliei în grupul „cărţilor poetice”: Psalmii, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, Iov, Psalmii lui Solomon, Odele pre stihuri retocmite de Şerban Foarţă. Dacă vă întrebaţi ce cărţi din Vechiul Testament sunt ultimele două titluri din lectura lui Foarţă, merită să le traducem (doar titlurile şi numai pentru lămurire) înapoi în grafia consacrată a Bibliei româneşti: Pildele lui Solomon şi Plângerile lui Ieremia.

Antologiile tematice par să fi fost specialitatea anului. Tracus Arte a deschis seria cu oportuna culegere „Cele mai frumoase poeme din 2010”, cu o selecţie în care s-a văzut lectura aplicată pe care o pot oferi doi poeţi ca Radu Vancu şi Claudiu Komartin unui an editorial bogat dincolo de partizanatele de grup ori de generaţie care fac parte din reproşurile de duzină care înlocuiau în ultimii ani dialogul. Editura Blumenthal a pus pe piaţă „Mai am un singur Doors”, o selecţie de poeme contemporane care reformulează poetic un concept spinos precum patriotismul azi. O apariţie editorială necesară este „Colonia Poetică” (Casa de Editură Max Blecher) care adună traduceri din poezia suedeză de azi, un demers care are calitatea de a familiariza cititorul de poezie din România cu un spaţiu poetic pe cât de diferit de cel autohton, pe atât de apropiat în teme şi imagini contemporane.

Seria antologiilor tematice se poate încheia cu două apariţii care, fără să aibă puterea de cuprindere a celor pomenite mai sus, mişcă totuşi ceva în lumea editorială de la noi. „Compania Poeţilor Tineri în 100 de titluri” (Compania) vine în prelungirea seriei de cărţi propuse de editură în aceeaşi manieră (100 de titluri) dar cade şi ca un răspuns la culegerea semnată de Daniel D Marin cu un an înainte, „Poezia anti-utopică” (Paralela 45, 2010). Dacă aceasta din urmă a cunoscut reproşuri legate de insuficienta justificare a selecţiei făcute, volumul de la Compania are meritul de a formula explicit o miză a selecţiei realizate de Dan Coman şi Petru Romoşan. „Ce aduc nou noii poeţi? Lipsa lor de livresc este bine compensată de un cosmopolitism trăit. Sunt curajoşi şi cu verbul, şi cu virgula. Sfidează, provoacă, detestă apăsat, trăiesc pentru sentiment, deşi antisentimental. Consumă muzici, alcool şi o tehnologie pe care o şi abhoră” glosează editorul. Cele 15 nume reţinute sunt Constantin Acosmei, Gabi Eftimie, Teodor Dună, Ruxandra Novac, Ştefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Sociu, a urmanov, V.Leac, Florin Partene, Elena Vlădăreanu, val chimic şi Dan Coman însuşi. La fel de discutabilă în sensul bun, al aşezării unei mize de selecţie este antologia “11 poeţi maghiari contemporani” de la Paralela 45. George Volceanov i-a reţinut pe Tolnai Otto, Petri Gyorgy, Racz Peter,  Bogdan Laszlo, George Szirtes, Zalan TIbor, Visky Andras, L. Simon Laszlo , Demeny Peter, Pal Daniel Levente şi Zentai Adel. Din păcate, oricât de meritoriu este gestul traducerii poeţilor maghiari contemporani, poate pentru că numărul poeţilor selectaţi este atât de mic, poate pentru că aria de selecţie a poemelor este omogenă, cititorul acestui volum nu ajunge să se bucure de varietatea şi bogăţia poeziei care se scrie astăzi în limba maghiară. Nu este vorba neapărat de nume de autori care ar lipsi în selecţie (acest lucru este oricând discutabil) ci mai ales de tendinţe şi de zone întregi din expresivitatea poeziei scrise în limba maghiară care lipsesc din antologia de la Paralela 45.

Astfel, de la asumarea istoriei la sabotarea reflexelor poetizante, trecând prin noile încercări la care sunt supuse instrumentele poeziei azi, această secţiune a sintezei noastre conţine liniile generale ale manifestărilor poeziei în limba română în 2011. Cu toate acestea, rămân de precizat tendinţe mult mai discret conturate.

La capitolul traduceri trebuie amintită selecţia din poemele lui T.S.Eliot publicată de editura Humanitas „Opere poetice” în versiuni româneşti semnate de Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Şerban Foarţă (acesta din urmă semnând majoritatea poemelor împreună cu Adriana Carmen Racoviţă).

Printre traducerile notabile ale anului se numără şi apariţiile de la Casa de editură Max Blecher, “Homer la periferie” de Dragan Jovanovic Danilov dar mai ales “Familia P.” al lui Dariusz Sosnicki, într-o ediţie care face din poezia polonezului un domeniu apropiat de ariile de interes ale cititorului din România.

1.b Spaţiul poeziei

Orice interpretare a titlurilor de poezie lansate într-un an este inevitabil subiectivă, însă nimic nu ne poate obliga să păstrăm ipocrizia lecturii valorizante la nivelul simplelor nume ale autorilor, după cum este moda de ultimă oră. Odată ce încercăm să desluşim câteva trăsături principale ale unui volum (şi nu ale unui autor) o întreagă lume de raporturi şi influenţe poetice se dezvăluie cititorului. Poate astfel vom putea să depăşim autistele liste de nume care, în cele mai multe cazuri, au înlocuit dezbaterea ideilor şi a tendinţelor din poezia de azi.

De o receptare fericită în acest an a avut parte volumul„Raport de etapă” (Cartea românească) cu care Elena Ştefoi a revenit în atenţia cititorilor de poezie. Cele 4 secţiuni ale cărţii grupează texte care pun în paralel experienţa părăsirii spaţiului românesc şi două tipuri de identificare poetică: analiza lirică a raporturilor cu „lespedea strivitoarei istorii” dar şi verificări ale puterii de expresie pe care o mai are un discurs specific poemelor scurte.

Definirea acestui spaţiu specific poeziei este determinată pentru 2011 şi de apariţia unui best seller din acest domeniu, fie şi pentru săptămânile ultimei perioade din an. Volumul “versez”(Vellant) de Iv cel naiv a demontat prejudecăţile legate deopotrivă de influenţa pe care critica literară o are asupra valorizărilor poeziei publicate dar şi autoritatea în acelaşi domeniu a publicaţiilor specializate. Un volum alcătuit pe site-ul personal al autorului (care şi după publicarea volumului şi-a păstrat anonimatul) a reuşit să devanseze în vânzări cărţi semnate personalităţi ca Andrei Pleşu ori chiar Coelho. Desigur, este vorba despre vânzările la librăria Cărtureşti şi despre o perioadă specială, cea a Sărbătorilor. Totuşi nu este o întâmplare că volumul editat în condiţii grafice spectaculoase, cu desene concepute special pentru a însoţi poemele „naive” a convins cititori şi cumpărători de carte de toate felurile. Discursul lejer, care foloseşte naivitatea şi rimele simple ca instrumente de bază sunt o pauză de prospeţime în discursul actual despre poezie caracterizat prin tot felul de crispări. Tot aici merită adăugate primele apariţii din colecţia Cercul poeţilor apăruţi de la editura Pandora M. „Alte camere, alte glasuri de ieri” a pus sub tipar poemele semnate de regretatul Alex Leo Şerban, o serie de scrieri care formulează poetic experienţe ale călătoriei deopotrivă geografice şi culturale.

A doua apariţie din această colecţie a fost mult aşteptatul volum „Orice (uverturi&reziduuri)” al lui Sorin Gherguţ. Este vorba despre unul dintre puţinii poeţi români de astăzi care reuşeşte să folosească ironia şi auto-ironia pentru a obţine efecte tragice.

Editura Brumar a lansat „Asigurări de viaţă”, poezia lui Florin Hălălău reluând procedee textualiste de transcriere şi developare a lumii personale. Mihai Vakulovski a reuşit o lectură relevantă a poeziilor din „Asigurări de viaţă” atunci când identifică poemele în care înfruntarea dintre text şi viaţă este răsturnată în favoarea celui de-al doilea termen: „Poemele mele preferate din volum (Copiii lumii doresc pacea, Chişinău cu sufletul la gură, Al şaselea simţ) mă încurajează să cred că pînă la urmă învinge viaţa, asigurarea de viaţă are rost, are efect, are putere, iar textualismul e doar un procedeu literar care susţine miezul substanţei despre care citim în Incizia.” găseşte Vakulovski.

Relaţia personalizată cu diferite tradiţii poetice este şi nota stilistică a poeziei din„Bărbat pe tocuri” de Michel Martin la editura Herg Benet. Fie că îi spune „postsuprarealism” ori „gotic&dandy&nihilism” cum face Ştefan Bolea în prezentarea cărţii, poezia propusă de Martin este construită în jurul unor versuri de genul „inima mea este singura planetă din orice sistem solar” cu variaţii mai scrâşnite ori mai violente. Depăşirea egocentrismului poetic îi reuşeşte lui Sorin Catarig în „Frigul ca remediu pentru bărbaţii singuri”(Casa de editură Max Blecher), mai ales pentru că folosind cu îndemânare instrumentele poeziei moderniste îşi curăţă poemele de aura textuală pentru a face loc unor scenarii de integrare în viaţa poetică a lucrurilor şi personajelor cotidiene. Rezultatul este cât se poate de departe de modernism, un discurs liric al implicării revitalizante.

Implicarea este şi cuvântul de ordine folosit de Marius Ianuş pentru desfăşurările psalmodice din „Refuz fularul alb” (Tracus Arte). Sunt foarte multe lucruri de spus despre trecerea unuia dintre cei mai violenţi douămiişti la poezia religioasă, un studiu ar putea chiar să găsească mărcile acestei evoluţii şi la colegii săi de generaţie A.Urmanov ori Andrei Peniuc sau la precursorul lor în materie de convertire la credinţă, Ştefan Baştovoi. Şi totuşi noile poeme ale lui Ianuş vin să umple un gol din lirica românească de azi: upgradarea discursului creştin-ortodox cu o problematică individuală. Dacă reuşeşte sau nu este greu de spus, mai ales că miza majorităţii poemelor strânse în volum este cu totul alta decât una estetică. În acelaşi fel extra-literar, dar din cu totul altă direcţie se constituie „Biografie coapselor” de Mirela Lungu, un discurs care poate fi uşor (poate prea uşor) clasat drept o mostră din noua religie erotică: demi-sexualizarea. De altfel, editura Tracus Arte pare să se fi specializat foarte repede în lansarea unor serii de cărţi care reproduc sub un nou titlu demersurile din cărţile anterioare ale autorilor. Este cazul unor cărţi foarte diferite între ele, ca „Dans cu spatele în întuneric” de Radu Ianovi sau „Apelul de dimineaţă” al lui Lucian Perţa care continuă manierele personale mai mult sau mai puţin consacrate de cei doi autori (biografismul culturalizant la Ianovi şi parodierea caldă, afectivă la Perţa).

Două volume noi dintr-o dată a pus pe piaţă Mălin Stan. „Ca să nu merg în iad mă cazez la hotel”(Limes) şi „Somnul tău îmi face bine”(Brumar), ambele mizând pe scenarii poetice aluvionare. În aceeaşi cheie a discursurilor care adună referinţe culturale pentru a dinamiza un scenariu patetic funcţionează şi „Divina tragedie”(Brumar) de Medeea Iancu. Abordarea complet opusă furiei totalizante este surprinsă în cărţi publicate de aceeaşi editură pentru Ania Vilal („Eu, mama tare şi tu”), Cătălin Popescu („Narcosingurătate”) sau Andrei Novac („Aceiaşi”), mizând pe simplificarea abordărilor dar mai ales pe raportarea la discursuri consacrate. Din acest punct de vedere, editura se poate lăuda cu continuări ale unor proiecte poetice coerente: „Străzi interioare” în care Ciprian Măceşaru continuă să fie un virtuoz al spaţiilor intime, pulsatorii şi „Babilon” de Ioan Barb unde jocul expresiv este construit din concepte grele ale poeziei de oricând. Tot între reuşitele unui gen de poezie care îşi propune mai puţin dezvoltarea instrumentelor poeziei de azi şi mai mult conturarea individualităţii poetice este „Poemul singur” al Dianei Corcan.

Formularea acestui spaţiu al poeziei în termeni generali este un demers fast al poeziei din anul 2011 astfel încât de aici putem să aşteptăm dezvoltări ulterioare şi, mai ales, miza cea mai importantă a poeziei de azi: restabilirea poeziei ca domeniu al comunicării interpersonale şi sociale.

1.c Redescoperirea societăţii

O zonă specială a poeziei din acest an este dedicată reformulărilor poetice care pornesc de la revederea istoriei sau a societăţii româneşti. Marius Ghilezan, cunoscut în postură de jurnalist a reuşit în „Ţigara unui viitor de paie”(Editura Corint) să înregistreze mişcările etice ale istoriei recente în conflict continuu cu identitatea subiectului. Cu o pasiune pentru formele exotice ale cuvintelor româneşti („nema noroc din nema putirinţă”) dar şi pentru reconsiderarea istoriei personale, Ghilezan a propune aici un demers din care aproape niciodată nu lipsesc opoziţiile dintre forme pozitive şi forme negative ale identităţii.

Acelaşi traseu îl parcurge şi Mihail Gălăţanu cu „România aproximativă”(Vinea) îndepărtându-se de exerciţiul stilistic pe marginea cuvintelor faste şi nefaste pentru poezia în limba română. Polemica sa cu limba poetică este aici o gâlceavă cu formele identităţii naţionale.

„Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească”(editura Limes) a rămas ultimul volum pe care Ion Zubascu a apucat să îl răsfoiască. Este şi cartea în care biograficul şi istoria se întrepătrund: „nu pot să mi-l imaginez pe tatăl meu/ nici pe tatăl ţării în care trăiesc/ pe tatăl acestei ţări numită România/ decât făcând puşcărie politică/ ucis de Securitatea din Sighet în 1950/ în 1850, în 1550, în 1050, în 550/ înainte de naşterea lui Cristos, a lui Burebista/ din cea mai adâncă antichitate/ făcând mereu puşcărie politică/ şi fiind ucis în închisoarea din Sighet/ mereu ucis la 29 de ani”.

Un cu totul alt fel de societate este încadrată de volume care valorifică instrumentele tradiţionale ale poeziei. Societatea poeziei tradiţionale poate să includă deschideri spre metaforă precum în „Spirt” de Darie Ducan la Editura Nico. În acelaşi orizont, însă de data aceasta folosind forma fixă se înscrie „7” volumul cu care Adrian Munteanu încheie seria de lucrări care folosesc sonetul ca formă fixă a poeziei sale, serie începută în 2005 cu „Tăcerea clipei” şi continuată cu câte o apariţie editorială în fiecare an de atunci.

O viziune radicală revendică şi volumul „Poeme de stânga”(casa de pariuri literare) de Grigore Şoitu, dar aluzia politică ori socială rămâne înşelătoare aici, poetul preferând să anuleze fie prin ironie, fie prin clasare intimistă orice nuanţă de valabilitate ideologică a temelor abordate în poeziile sale. Chiar şi un greu al liricii social-empatice ca Dan Sociu alege în secţiunea inedită adăugată poemelor mai vechi incluse în „Pavor nocturn” (Cartea românească) să invoce puterea consacrată a unor structuri silabice ori ritmice din poezia clasică, îndepărtându-se uşor de imaginea poetului mizerabilist cu orice preţ lipită lui de critica anilor din urmă.

Despre volumul „Uşa cu picioarele pe pământ” al lui Ioan Paul Azap, Petru Poantă a scris că „existenţa e percepută aici din perspectiva unui banal mereu stupefiant, dar şi cu `poante` neaşteptate care dau dinamism aparentei deriziuni a vieţii cotidiene. Farmecul de natură ludică vine în fond din mimarea subtilă a inocenţei”. Alexandru Muşina a ales din cel mai recent volum semnat de Nichita Danilov:„Imagini de pe strada Kanta e un volum de excepţie, dovada irefutabilă a unei vigori creatoare de invidiat, cu mici bijuterii poetice: Povestea micului Hans, În pustie, Apus, Trup, Luna, Larissa, Salonul albastru, Cameră tapetată cu paşi; dar şi cu poeme de largă respiraţie: Nunta de câini, Stîâpi de înaltă tensiune, Conul de umbră, Exodul.

Printre promisiunile acestui an se numără şi volumele proiectate de Gheorghe Mocuţa („Cea mai bună dintre lumi”) şi Adrian Pârvu, „Poetul varul şi poporul” la Tracus Arte dar şi cel pregătit de Nicolae Prelipceanu la cdpl, „La pierderea speranţei” pe care încă nu le-am putut răsfoi.

1.d Intimitatea sonoră

Unul dintre cele mai interesante proiecte din 2011 a fost cel prin care Casa de Pariuri Literare şi-a propus să editeze volume semnate de autori care au debutat deja şi care acum veneau în faţa publicului cu o a doua carte. Alături de deja pomenitul volum „ţară transformata-n vânt”, de Michael Astner (cdpl) în această serie revine în faţa cititorilor de poezie Diana Iepure „O sută cincizeci de mii la peluze”, o culegere de poeme împărţite în 5 secţiuni care inventează cu succes un instrumentar contemporan pentru poezia memoriei. Reuşita acestei întreprinderi este legată mai ales de lejeritatea cu care imagini şi scene roase de melancolie în mod obişnuit sunt infuzate cu o ironie caldă lu revitalizate pentru poezia de azi. Este şi cazul lui T.S.Khasis, care începuse să se pieradă în legenda primului volum, întâmpinat la vremea lui cu entuziasm de cei care vroiau să ia pulsul noilor tendinţe din poezia autohtonă. Cu „pe datorie” lansat acum de cdpl, Khasis evoluează la aceeaşi intensitate a jocului poetic existenţial între amănunte biografice şi tensiuni ficţionare.Nici Andrei Doboş nu schimbă în „Inevitabil” prea multe din instrumentarul poeziei cu care a debutat acum patru ani. Privirea sa continuă să înregistreze detalii şi personaje pe care decupajul în lumina motto-ului ales din William Blake le propulsează într-o lumină moderat mistică, dacă se poate aşa ceva.

În locul misticii regăsim căldura intimităţii în „rezervaţia”, al doilea volum al Cristinei Ispas. Cadrele cotidiene sunt repaginate aici cu referinţe deopotrivă high (Rilke) şi low (Kurt Kobain –sic, Joy Division).

Casa de Pariuri Literare a reuşit să publice în acest an şi una dintre cele mai serioase abordări critice în materie de poezie contemporană: „Cinci decenii de experimentalism” de Octavian Soviany. Cele două volume („Lirica ultimelor decenii de comunism” şi „Lirica epocii postcomuniste”) oferă datele unei reevauări a peisajului poetic românesc din 1970 până astăzi. Dar la cdpl vom reveni atunci când vom vorbi şi despre debuturile acestui an.

„Prinţesa portocalie” (Brumar) a doua carte de poezie a Danei Catona „pune în lumină o sensibilitate poetică aparte, demnă de remarcat, care nu are decît de cîştigat din asocierea cu tuşa de culoare şi linia/desenul plasticianului. Sensibilitatea plastică şi sensibilitatea poetică merg aici mînă în mînă în direcţia unei poezii nu atît minimaliste – cum scrie Cornel Ungureanu pe coperta a patra –, cît ilustratoare a unei arte poetice a suavităţii” găsea Adina Diniţoiu în cronica volumului din Observator cultural.

Simona Graţia Dima formulează în „Interiorul lucrurilor” de la editura Vinea „Şi-ntr-un voiaj/ de-o clipă s-ating pe dinauntru soarele, devenit chestiune/ personală. E-o rană asta, arde”, transformând scenografia cosmică într-o problemă intimă. Personalizarea discursului poetic este şi miza Violetei Savu în „Din depărtare el mă vedea frumoasă” (Editura Tracus Arte), adunând adresări şi structurări ale jocurilor melancoliei. În sfârşit, o prezentare a figutilor intimităţii în poezia de azi nu poate să se încheie fără a pomeni măcar „Drumul furnicilor”(cdpl) de Constantin Abăluţă. Reeditarea volumului de acum 14 ani, are rostul de a sublinia traseul parcurs de Abăluţă „După încadrarea mea ca suprarealist, care a funcţionat cam până în anii ’80, iată că în proximitatea noului mileniu gusturile mele se-ndreaptă spre minimalism”. Este o carte pe care autorul recunoaşte că a scris-o folosind o metoda dragă suprarealiştilor (dicteu automat) urmărind legăturile subtile dintre biografic şi artă.

1.e Traume metaforice

Diferitele transcrieri poetice ale traumei au fost din nou una dintre mizele preferate ale poeziei româneşti. De la dezvoltările delicate în jurul traumelor mai degrabă tactile reţinute în „Însemnări din ţinutul misterios”(Cartea românească) de Gabriel Chifu până la şocurile mistice consemnate în „Poeme de putere„(Editura Vinea) de Nina Vasile poemele publicate în volume în acest an nu au ignorat stările ambivalente, vinovăţia şi raportarea la o metafizică dezarticulată. În noul volum al lui Cosmin Perţa, „Fără titlu” (Paralela 45), instrumentarul memoriei se constituie pe baza sintagmelor grele, pline de o variantă vânjoasă a senzualităţii cuvintelor. Acolo unde alţii ar fi consemnat melancolie, Cosmin Perţa reuşeşte să nuanţeze stări ale contagiunii cu realitate. Viziunea este instrumentul preferat de Liviu Georgescu în locul stării în „Sau Dincoace de Stix” la aceeaşi editură.

Ruxandra Cesereanu şi Marius Conkan construiesc o lume narativ-lirică în „Ţinutul Celălalt”(cartea romaneasca) unde prin intermediul personajelor care trebuie să compenseze distanţa faţă de realitate impusă de o afecţiune de tipul sindromului Down. O asemenea lume paralelă constituie şi „Ayla” de Gelu Vlaşin la aceeaşi editură. Transcrierea unor şocuri existenţiale mai mult sau mai puţin grave a devenit una dintre mărcile celui care a lansat cu ani în urmă discuţia despre deprimism. Între timp, textele sale au câştigat în claritate, deschizând drumul pentru adevărate evadări din labirintul spaimelor.

1.f Lirica evaziunilor textuale

Promisiunea evaziunii sau chiar demonstraţia textuală a acestui proces poate fi urmărită cel mai bine într-o serie de volume ce se constituie în antologii personale. Astfel funcţionează deopotrivă „Aur şi iederă”(Paralela 45) de George Vulturescu dar şi „Mitologii amânate” (Herg Benet) de Adrian Suciu.

De obicei efectul unei antologii este de îmbogăţire a perspectivelor pe care un autor şi le asumă despre propria sa creaţie. Astfel funcţionează „Cucamonga” lui Iulian Tănase, driblând printre texte selectate din volumele de până acum ale suprarealistului douămiist, volum ce poae sta foarte bine lângă antologia personală adunată de un experimentalist ca Mugur Grosu în acest an. Dar cel mai bine, cele două cărţi se pot citi în lumina pe care o antologie ca „Poezii alese”(Paralela 45) de Kassak Lajos o oferă în traducerea aceluiaşi neobosit George Volceanov din textele uneia dintre cele mai importante personalităţi ale avangardei maghiare.

Lucrurile nu stau altfel nici pentru „Areal. Antologie de poezie 1982-2007” unde textele Marianei Codruţ sunt puse să mărturisească în ce fel se poate urmări cristalizarea unei voci poetice de la integrarea în „careul liricii feminine optzeciste” (alături de Mariana Marin, Marta Petreu şi Magda Cârneci) până la tot mai personalele frazări din „ultima patrie”(2007). Încă şi mai clar stau lucrurile în cazul antologiilor dedicate unor autori care ne-au părăsit. Demersul poetic semnat de Constantin Virgil Bănescu se profilează la un cu totul alt nivel decât până acum odată ce casa de editură Max Blecher a lansat „Zidul de mătase”, o selecţie de poezii care permite urmărirea unui traseu esenţial pentru regretatul poet târgoviştean.

Surprinzătoare s-a dovedit a fi şi redescoperirea poemelor lui Victor Ilieşiu în „Ars Poetica” la Editura Pleiade în care rigorile regulilor tradiţionale ale poeziei sunt folosite ca instrumente ale supravieţuirii dincolo de timpuri şi politică. Întâmplător sau nu acum a apărut şi o ediţie completă a poemelor lui Radu Stanca, „Doti” la Cartea românească, memoria cunoscutului poet care s-a numărat printre cei care au reabilitat formele tradiţionale ale poeziei beneficiind de publicarea unor texte inedite în noua ediţie îngrijită de Ioana Lipovanu.

Octavian Soviani a prefaţat primul volum postum semnat de Marin Mincu, „Dulce vorbi în somn”(Vinea), o carte care face o pereche poetică impresionantă cu „Dincolo/ Dincoace de poezie” de Ştefania Plopeanu la aceeaşi editură.

Cele două direcţii ale evadării textuale se pot desprinde alăturând două volume publicate în acest an de Herg Benet. Pe de o parte şarja în cheie suprarealistă marca Dan Stanciu în „Acte calde într-un decor negru pe scene separate printr-o linie grea” ca şi manierizarea oricărei avangarde în termenii lui Marius Ştefan Aldea în „Simfonia frânei”.

Desigur, alţii mai conştiincioşi decât mine vor şti să scrie şi despre apariţii care mie mi-au scăpat aici (înţeleg că ar fi apărut titluri proaspete de Ion Mircea, Paul Vinicius, Ion Cocora, Horia Gârbea) numai şi numai pentru că pur şi simplu nu mi-au căzut în mână volumele lor noi şi nici nu am găsit niciun motiv să le caut. Dar asta rămâne o problemă exclusiv a mea pe care vă invit să o rezolvaţi mai jos oferind argumente prin care aceste volume ar aduce altceva decât orice alt volum propus aici.

2. Debuturi

Cei aflaţi în 2011 la primul volum publicat, redau în mare bogăţia de tendinţe notată mai sus: De la reconfigurări ale celor mai importante direcţii din ultimii ani, tineri ca Aleksandar Stoicovici(later edit: se pare ca Aleksandar Stoicovici a publicat in 2006 volumul „“Înger modern”, la editura CD press, deci tot paragraful privind volumul lui ar trebui citit in sectiunea anterioara a prezentarii mele) ori Matei Hutopilă şi, mai ales, Corina Bernic sau Andrei Doşa vin să întărească imaginea unui peisaj poetic clar definit, în care evoluează unele lângă altele noţiuni poetice dintre cele mai diverse.

“Vineri” este volumul lui Aleksandar Stoicovici care propune o serie de scufundări înspre imaginile tradiţionale ale poeziei cu instrumentele scrisului de azi. Probabil un rol special în constituirea căutării sale l-a jucat şi calitatea de coordonator pe care a avut-o pentru realizarea antologiei „Ziua cea mai lungă” (antologie de poezie contemporană) tot la editura Herb Benet. Astfel debutantul a avut ocazia să selecteze texte de Marius Ştefan Aldea, Şerban Axinte, Cătălina Cadinoiu, Florin Caragiu, Teodora Coman, Ioana Duţă, Paul Gorban, Aida Hancer, Dan Herciu, Iulia Matei, Daniela Micu, Petrişor Militaru, Oana Nedelcu, Gabriel Nedelea, Cosmin Perţa, Andra Rotaru, Octavia Sandu, Robert Şerban, Beatrice Serediuc, Cristina Spiridon, Marius-Iulian Stancu, Moni Stănilă, Adrian Suciu, Marius Surleac şi chiar Aleksandar Stoicovici. „Când va veni ceea ce este desăvârşit” (Tracus Arte) de Andrei Doşa este un alt debut remarcabil al acestui an. Rostirea poetică are ca şi la Stoicovici (unde influenţa germană şi cea sârbă erau semnalate de un comentator) bătaie care depăşeşte referinţele stricte la poezia românească, găsind în mod fericit acordaje din tradiţia maghiară a poeziei contemporane. Volumele câştigătoare ale concursului organizat de editurile Herg Benet şi Max Blecher au fost „Soarele mecanic” şi „Copci”. Dacă prima carte, semnată de George Serediuc propune o voce poetică deja conturată care îşi propune resuscitarea unor domenii ale poeziei părăsite de cele mai importante formule contemporane, cea de-a doua apariţie, “Copci” este o desfăşurare mult mai tensionată decât citim de obicei în poezie, poetul arătând o deschidere special spre integrarea experimentelor lingvistice şi chiar grafice în demersul său.

Un cu totul alt aer respiră volumul “Rock în Praga” de Andrei Zbîrnea la Herg Benet. Despre acesta, criticul Felix Nicolau scrie că “Andrei Zbirnea ronţăie prezentul şi istoria, fără să acumuleze pic de celulita verbală pe şolduri”. Orice ar însemna asta, cert este că Zbîrnea arată în primul său volum o ştiinţă a izolării sensurilor pe care cu greu o poţi regăsi astăzi la un alt poet. Ieşită din comun este şi apetenţa pentru real pe care un alt debutant, Tăuşance o arată în “legende urbane”(Herg Benet). Poemele sale par desprinse dintr-un carnet de supravieţuire în condiţii extreme. Seria poate continua cu „Zeppelin Jack” de Marius Şurleac, oferind o poezie ce se revendică de la imaginile suprarealiste, dar nu le preia mecanic ci le supune unei verificări funcţionale cu instrumentarul metaforelor tradiţionale.

Câştigător al unui alt concurs de debut, Unicredit, este volumul publicat de Humanitas, „Pareidolia” de Laurenţiu Belizan.Aici atmosfera poeziei trimite la scenariile metafizico-metaforice ale anilor 60, dar contribuţia privirii contemporane asupra acestei tematici este notabilă, garderoba lingvistică fiind îmbogăţită cu referninţe de azi. Aceeaşi evoluţie individualizează şi volumul „Poema desnuda” cu care Crista Bilciu a câştigat concursul de la Cartea românească în acest an. Gândit ca un poem dramatic în 13 capitole, volumul acesta a fost descris de Alex Goldiş drept un fantasy textualist.

Legătura perfectă între imaginarul unui vintage al imaginarului comunist şi construcţiile moral-poetice specifice tranziţiei din ultimii 20 de ani o reuşeşte Corina Bernic volumul său „Casa scărilor” la casa de pariuri literare. Cele patru secţiuni ale cărţii sale surprind mitologii subiective dar şi trasee ale devenirii imaginarului contemporan.

Alte două debuturi de la cdpl merită menţionate aici. Raluca Ciochina cu „greva tăcerii” ca şi „frica circulă prin subteran” de George Chiriac, cu discursuri aflate încă pe muchia dintre luxuriant şi scrâşnit. „O peşteră modernă, tehnicizată, în care focul platonician este înlocuit cu ecrane de computer, LED-uri sau reclame de neon…” scrie Leonard Ancuţa despre “Întoarcerea în pivniţă”(Herg Benet) a lui Marius Iulian Stancu, remarcând şi în cazul lui îmbinarea între scenarii consacrate şi instrumentar contemporan. De altfel această întoarcere spre tematicile consecrate ale poeziei pare să fie un alt cuvânt de ordine al debutanţilor din acest an, Alice Valeria Micu făcând acelaşi lucru în “Mecanica sufletelor”(Brumar).

Alături de „Casa scărilor”; o altă surpriză a debutului 2011 este volumul „Părţi juvenile, întinse” de George Nechita. Volumul publicat de Pandora M dezvăluie un poet concentrat asupra scenariilor intime propulsate prin deconstruirea unor metafore ce întotdeauna sunt întrerupte de afirmări ale mărcilor realului.

3. Premiile poeziei în 2011

Domeniul falimentului ideologic în ce priveşte poezia s-a dovedit a fi cel al premiilor. Anul a debutat cu un succes, la Gala Tinerilor Scriitori fiind premiată prima carte de poezie a Iuliei Militaru. Ulterior, Premiul Eminescu a distins opera lui Dinu Flămând dar şi opera prima „şi toată bucuria acelor ani trişti” de M Duţescu. Din păcate nici măcar unul singur dintre premiile importante ale acestui an nu a justificat alegerea făcută, astfel că succesul pe care l-a avut volumul „cartea Alcool” al lui Ion Mureşan a căzut destul de repede în derizoriu.

Lipsa unei justificări publice a făcut ca până şi acordarea premiului pentru debut de către Uniunea Scriitorilor, unui volum meritoriu precum „Apasă” de Sorin DespoT. O miză deja aşezată pentru volumele din 2011 a marcat-o premiul Iustin Panţa pentru debut acordat deja pomenitului „Când va veni ceea ce este desăvârşit” de Andrei Doşa.

O zonă care merită subliniată aici este cea a concursurilor dedicate liceenilor. Chiar dacă a schimbat juriul din ultimii ani, secţiunea de poezie a Licart a remarcat texte ale unor participanţi care şi în anii trecuţi făceau parte dintre premianţi: Premiul I –l-a primit poemul ma vie en rose de Ştefania Anuţoiu de la Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân din Rm Valcea. A doua distincţie a mers la 43 1/2 de Alexandru Văsieş de la Colegiul Naţional Andrei Mureşanu din Bistriţa. Premiile pentru poezie ale ediţiei Licart din acest an s-au încheiat cu distincţiile primite de poemul „remake” de Filip Cristinescu (Colegiul Naţional Doamna Stanca din Satu Mare) şi de „minute în care rămâi fără aer” al Andreei Ghica de la Colegiul Naţional Constantin Carabella din Târgovişte.

Ajuns la a doua ediţie, festivalul „Zilele Constantin Virgil Bănescu” de la Târgovişte a adunat participanţi din rândurile cărora cu siguranţă se vor alege viitorii debutanţi premiaţi în secţiunile rezervate primelor cărţi de poezie: Miruna Ştefana Belea, Ana Maria Lupaşcu, Andreea Teliban, Diana Elena Petroiu, Radu Niţescu, Evelina Porumb, Andreea Ghica şi Alexandru Văsieş au câştigat premiile acestei ediţii.

4. Festivaluri de poezie

Într-un an în care evenimentele de poezie au ajuns de la Casa Albă până la Ateneul Român, principala suferinţă a domeniului este legată în România de insuficienta precizare a principiilor ce stau la baza selecţiilor şi a programelor destinate publicului.

Chiar dacă lumea literară românească nu se poate bucura încă de o manifestare de poezie de nivel internaţional, încep să se facă primele gesturi de deschidere spre un nivel superior al festivalurilor organizate. Târgul Naţional al Cărţii de Poezie de la Bucureşti începe să aibă ţinuta de care are nevoie un asemenea eveniment, chiar dacă nu ar putea să îi prindă rău o selecţie pe baza unui principiu de lucru oricare ar fi acela.

Cea mai vizibilă manifestare de gen rămâne festivalul „Poezia e la Bistriţa”, poate şi pentru că parteneriatele pe care organizatorii de acolo reuşesc să le realizeze reuşesc să relateze cu un ton adecvat lucrurile care se întâmplă în zilele manifestărilor. În a doua parte a anului a fost situat şi evenimentul românesc care ne dă motive să credem că sunt lucruri care totuşi se mişcă. Festivalul Poesis de la Satu Mare a devenit internaţional, adunând scriitori importanţi din 5 ţări. Din păcate reflectarea acestui eveniment a rămas minimă, un lucru care stă în puterea orgnizatorilor să fie îndreptat pentru ediţia următoare. Pentru prima dată, însă România a intrat într-un circuit internaţional al evenimentelor de poezie, „100 thousand poets for change” fiind un concept care a grupat la sfârşitul lunii septembrie manifestări din aproape 100 de ţări din întreaga lume. Unul dintre evenimentele bucureştene îl puteţi urmări mai jos.