Arhive etichete: Georgeta Draghici

din emisiunea “polemici elementare” de la Radio România Cultural o dezbatere despre instrumentele dedicate poeziei de critica literară (partea a II-a)

Pentru partea I a discutiei link aici

G.D. Şi aici ajungem la conceptul de valoare.
D.C-E. Ajungem la un inevitabil elitism şi al literaturii, al artei, şi al celor care sunt chemaţi prin oficiul pe care îl fac să se pronunţe în problema acestor departajări valorice între ceea ce este realmente important şi ceea ce nu este important decât sub aspect cantitativ. Din 2000 de cărţi care apar anual în România, nu o să-mi spui, Răzvan, că le citeşti pe toate, pentru că există limite obiective.
r.ţ. Fiecare are un proces de selecţie.
D.C-E. Dar oricât de bun ar fi acest proces de selecţie, ea nu poate acoperi întregul produs cultural. Am impresia că, de la un an la altul, există această progresie demenţială, de la un an la altul, apar şi mai multe volume, apar şi mai mulţi autori, şi mai multe ediţii. Criticii, cronicarii actualităţii care trebuie să ne dăm cu părerea despre aceste cărţi nu ne înmulţim în aceeaşi progresie.
r.ţ. Atunci, dacă nu se pot citi aceste cărţi, cum putem să avem exprimări de genul „Cartea anului este…”? Sunt şi premiile, dar sunt momente în care criticii participă la anchete şi nu ştiu dacă e, neapărat, vina criticilor, este abordarea jurnalistică, ziarele au nevoie de tipul ăsta de propoziţie.
D.C-E. „Romanul anului”, „cartea de poezie a anului”, „Cartea anului”… cred că trebuie să ne asumăm aceste jocuri, care au limitele lor. Asta nu înseamnă că ceea ce spun eu că înseamnă „Cartea anului”, automat, toţi echipierii din câmpul cultural trebuie să fie de acord cu acest verdict al meu. Pe de altă parte, Răzvan, cred că aici vei fi de acord cu mine, sunt prea multe false verdicte şi false judecăţi de valoare. Prea multă blândeţe, cumsecădenie şi vorbe goale în discursul unor evaluatori de azi. La emisiunea asta vreau să dau numai exemple pozitive, nominale. Exemplele negative nu le nominalizez. Sunt critici de poezie cărora le place tot ce apare. Absolut tot e foarte bun, mai puţin Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Orice apare este receptat imediat ca important, interesant, remarcabil, această abordare pauşală face foarte mult rău, tocmai celor care, ca şi tine, nu spun că şi reuşeşti să faci acea breşă în discurs de ruptură, să vii cu o viziune personală omologată. Face rău exact celor care vor să rişte şi să introducă nişte rupturi în acest câmp şi care riscă pe cont propriu pentru a veni cu o formulă de poezie care să fie numai a lor.
r.ţ. Aici eu nu sunt deloc de acord cu tine. Eu cred că răul nu este făcut poeţilor, pentru că poeţii îşi văd de treaba lor. Răul cred că este făcut criticilor literari în primul rând, care îşi pierd credibilitatea complet prin aceste verdicte, să spunem, care sunt aruncate. Poate nu ar fi fost aşa de aprinsă reacţia mea dacă, de cele mai multe ori, tu nu ai fi avut verdicte cu care eram absolut de acord. Cartea anului, atunci când a fost vorba despre romanul lui Dinu Pillat sau despre volumul lui Adrian Marino. Dar… judecata ta era absolut egală cu a altcuiva care nu dădea niciun argument. Şi de-asta cred că răul este făcut poziţiei criticului, nu literaturii în sine… Citește în continuare din emisiunea “polemici elementare” de la Radio România Cultural o dezbatere despre instrumentele dedicate poeziei de critica literară (partea a II-a)

din emisiunea "polemici elementare" de la Radio România Cultural o dezbatere despre instrumentele dedicate poeziei de critica literară (partea I)

Georgeta Drăghici: Avem astăzi la “polemici elementare” faţă în faţă poezia şi critica literară. Vă promiteam o întâlnire între un poet şi un critic. Poetul este Răzvan Ţupa, criticul, Daniel Cristea-Enache.
Daniel Cristea-Enache: Şi un gând bun pentru cei care ne ascultă
Între critic şi autorii de literatură propriu-zisă lucrurile nu au stat foarte bine. Tensiuni au existat mai mereu. Şi asta nu e în funcţie de generaţie, este în funcţie de personalităţile creatoare aş zice, ale celor care fac literatură şi care au impresia, de cele mai multe ori, că nu sunt înţeleşi şi că nu îi situează acolo unde sunt ei cu adevărat.
Între Răzvan Ţupa şi Daniel Cristea-Enache există o diferenţă de viziune în ceea ce priveşte poezia. De unde a început toată discuţia aceasta în contradictoriu.

r.ţ. Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au “stricat” între noi în momentul în care mi-am dat seama că avem păreri asemănătoare. Nu e nimic mai greu decât să porneşti de la o părere comună. În ce priveşte lucrurile pe care le-ai spus mai devreme, eu sunt de acord, în principiu, cu criticii literari. Ei au dreptate să nu-I înţeleagă pe poeţi şi e dreptul lor să nu-i înţeleagă. Cred că în discuţiile de acest gen, de obicei, criticii literari sunt cei care ştiu despre ce vorbesc, poeţii fiind cei care se aprind, cei care au un adevăr subiectiv. În „ciocnirile” dintre mine şi Daniel, tocmai de aici au sărit scânteile. Ceea ce îi reproşam era o viziune la fel de subiectivă ca aceea a unui poet în abordarea textului.
G.D. A cui? Citește în continuare din emisiunea "polemici elementare" de la Radio România Cultural o dezbatere despre instrumentele dedicate poeziei de critica literară (partea I)

Despre idoli, poezie si alte rataciri la Radio Romania Cultural cu Georgeta Draghici

Polemici elementare la Radio România Cultural (mai 2012) cu Georgeta Drăghici

Bun găsit la „polemici elementare” vă spune Georgeta Drăghici. Între critici şi autorii de literatură propriu-zisă, relaţia a fost dintotdeauna tensionată… cu excepţiile de rigoare. Scriitorul are impresia (de multe ori e şi adevărat) că e neînţeles de critica literară. Criticii cred şi ei că autorii se auto-iluzionează în privinţa valorii proprii şi asta e, adesea, adevărat. Realitatea e mai complicată, fiincă, uneori, rigiditatea, obtuzitatea şi lipsa unei sensibilităţi autentice faţă de literatură şi de mişcările ei permanente îi fac pe unii critici să nu înţeleagă ce se petrece în literatură, iar confuzia lor se răsfrânge asupra receptorilor. Iar scriitorii resping vehement orice manifestare critică, preferând, evident, cine nu îşi doreşte, numai elogiile. O privire echilibrată e greu de găsit.

Literatură şi polemici

G.D. Îi spun bun găsit astăzi la „polemici elementare” lui Răzvan Ţupa.

Bine v-am găsit.

G.D. Vorbeam, când ne-am întâlnit la „Scriitori la Microfon” împreună cu Monica Pillat şi discutam despre un volum al tău de poezie, despre viziunea pe care tu o ai asupra poeziei, care ar putea să stârnească polemici. Una ar putea să fie cu critica literară, cu Daniel Cristea-Enache, care are despre poeticitate o viziune opusă viziunii tale.

Pentru mine nu este o problemă să aibă cineva o poziţie opusă mie, mai ales că vorbim despre un critic literar, iar poziţia mea este una a unui om care scrie poezie. Aproape că este un clişeu să fie nemulţumiţi poeţii de criticii literari, dar, în cazul meu nu este vorba despre asta. Pe mine mă interesează mai puţin cine vorbeşte despre un volum şi mai mult ce spune. Ce vom discuta nu are nicio legătură cu ceva scris despre volumul meu „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”. Mă gândesc numai la nişte perspective asupra poeziei care, din punctul meu de vedere, sunt cât se poate de opuse. Pe de o parte, vorbesc despre poezie ca artă a creativităţii şi, pe de altă parte, de perspectiva necesară (dar care, din punctul meu de vedere, s-a îndepărtat de ce era nevoie să facă), construirea unor idoli literari (să spunem), fie că ei fac parte din generaţia ‘80,’70 sau ’60, rămâne impresia că, de multe ori, expediem poezia şi, chiar, literatura. Putem să vorbim mai târziu despre diferenţele pe care le văd între poezie şi literatură.

G.D. Da, să reţinem ideea.

Vorbem despre felul în care se creează idoli în domeniile astea, un lucru care, poate, este necesar, pentru că oamenii au nevoie de modele şi este bine să le avem. Dar, atunci când uităm că modelul nu este omul respectiv, ci ceea ce el a scris, riscăm să trecem foarte uşor în poziţia opusă: distrugerea modelului. Şi acesta este felul în care în ultimii 20-30 de ani s-au tot construit generaţii exemplare de poeţi, ’60, ’80, ’90, numai pentru ca, pe urmă, să fie contestate vehement de următoarea generaţie.

Citește în continuare Despre idoli, poezie si alte rataciri la Radio Romania Cultural cu Georgeta Draghici

Despre poetic la emisiunea "Scriitori la microfon" realizata de Georgeta Draghici la Radio Romania Cultural

Despre „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” la emisiunea „Scriitori la microfon”, realizată de Georgeta Drăghici şi difuzată de Radio România Cultural în 17 martie 2012, de la ora 15.45. (discuţia a continuat în ediţiile emisiunii din 24 şi 31 martie).

Partea I

duminică

e personal ce ne gândim

să facem în loc să ne

hotărâm să numim totul

într-un fel care poate fi

recunoscut de ceva obiectiv

ca radio cultural sau

jurnalul intim al stelelor

şi când se întunecă putem

să ne întoarcem

h#24

şi fiecare dintre cei

pe care îi întâlnim suntem

doar variante ale noastre

mai bine sau mai puţin

bine

cum am reuşit fiecare

dintre noi

unii mai frumos purtându-ne cu noi

alţii mai duri cu noi dar nici

un pic mai puţin cu noi

şi nu unul, nici doar doi

toţi acei voi pe care îi privim

în oglindă

Georgeta Drăghici: Bun găsit la „Scriitori la microfon” ne aflăm într-o formulă inedită: avem invitaţi doi poeţi. Este vorba despre Monica Pillat şi Răzvan Ţupa pe care l-aţi ascultat citind două poeme din cel mai recent volum al său „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” apărut la Casa de Editură Max Blecher în 2011.

De ce ne-am întâlnit în această formulă? Pentru că există între poeţi, care, iată, aparţin unor generaţii diferite,  şi unor poetici destul de diferite (o să mă contraziceţi dacă n-am dreptate) există, totuşi, afinităţi şi porţi deschise către înţelegerea poeziei celuilalt. Şi o discuţie despre un volum nou apărut, cel al lui Răzvan Ţupa, despre poezie, despre poeticitate între doi poeţi din generaţii diferite, cred că este foarte potrivită şi incitantă, de ce nu?! Doamnă Monica Pillat, de ce şi cum v-aţi apropiat de poezia lui Răzvan Ţupa?

Monica Pillat: Pe Răzvan îl ştiu mai demult, când participa la cenaclul Prospero şi, încă de atunci, mi-am putut da seama de talentul lui, de mesajul singular pe care, încă de atunci îl avea de comunicat unui public în devenire, aş spune, pentru că întotdeauna, când scrii ai în minte un public ideal, dar există şi un public real. Tensiunea între publicul pe care ţi-l imaginezi şi publicul care te ascultă de fapt e o tensiune bună, aş spune. După aceea l-am urmărit în volumele pe care le-a publicat în „fetiş”, „corpuri româneşti”. Chiar aş vrea, dacă se poate, să discut, împreună cu Răzvan, noţiunea de „corpuri româneşti”, care a fost interpretată de critici în fel şi chip.

r.ţ.Pentru mine e un moment care încheie un ciclu. Primul cenaclu la care am fost vreodată este cenaclul Prospero şi acolo am avut multe experienţe legate de felul în care poţi să comunici cu un public. Acolo a fost prima dată când am participat la o emisiune de televiziune, a fost prima dată când, mergând în ţară la Tismana, la un moment dat, cineva mi-a spus că m-a văzut citind la cenaclul Prospero. A trecut ceva timp de atunci. Cred că de intervalul ăsta am avut nevoie ca să înţeleg cât de cât ce e cu poezia.

Cu şi fără corpuri româneşti

G.D.:  Înseamnă că următorul volum nu va mai conţine şi sintagma „corpuri româneşti”?

r.ţ.:  Nu ştiu dacă o să o conţină sau nu. Eu aş vrea să o conţină, dar nu ştii niciodată… dacă nu am reuşit nici acum să spun destul de clar ce este cu „corpurile româneşti” în poezie, o să mai scriu, probabil cu acelaşi titlu. Dar pentru mine problema cu sintagma respectivă este că, la încheierea ciclului despre care vorbim, am reuşit să experimentez cam toate tipurile de poetică funcţionale în momentul ăsta în diferite colţuri ale lumii. S-ar putea ca asta să nu fie tot, totuşi. M-am bucurat zilele trecute citind nişte lucruri despre Ezra Pound, care spunea la 30 de ani că atunci a terminat el de văzut ce se întâmplă cu poezia contemporană lui în toate colţurile lumii. Pentru mine a durat cu şase ani mai mult… şi poate că nu am terminat.

M.P.: Oare aceste „corpuri româneşti” despre care s-a scris în fel şi chip nu sunt cumva cuvintele, cuvintele limbii noastre pe care tu încerci să le exersezi în diverse registre poetice şi aceste corpuri, până la urmă, sunt fie înşelătoare, fie îţi aduc o satisfacţie de moment că ai reuşit să cuprinzi într-un corp verbal un sentiment sau un lucru inefabil.
Citește în continuare Despre poetic la emisiunea "Scriitori la microfon" realizata de Georgeta Draghici la Radio Romania Cultural